Se aduce în discuţie din ce în
ce mai mult chestiunea tezurului românesc, trimis neinspirat la Moscova de
guvernul Brătianu în 14 dec. 1916. Deşi subiectul este închis, în
opinia multora care a studiat problema tezaurului aici în ţară, dar şi la Moscova,
totuşi subiectul este întors pe toate feţele mai ales în România. Diplomaţia
rusă s-a exprimat asupra subiectului, prin vocea purtătorului de cuvânt
Lucaşevici, precum că această chestiune şi-a pierdut mult din
actualitate, neexistând în vre-o agendă de lucru. Dar nimeni nu aduce
în schimb, lumină asupra lui. Sunt evitate chestiunile esenţiale, adevărate,
care până la urmâ ne dezamăgesc. De ce nu se doreşte să fie aduse în dezbatere
aceste aspecte? este simplu. Păi cine sunt cei care trebuie să o facă? În primul
rând politicienii, care dacă ar face-o, nu ar avea ce câştiga, dacă ar
spune adevărul. Istoricii, mai ales în ultima vreme, se mulţumesc să prezinte
numai laturile pozitive a unui eveniment istoric, sau a unui personaj,
considerând că restul nu este benefic. Absolut toţi, mai puţin presa care nu are de
câştigat de pe urma îngropării subictului.
Pentru că nu sunt politician, iar căciula
nu pot să mi-o fur singur, consider că adevărul trebuie scos la lumină cu orice risc,
pentru că numai aşa vom putea evita greşelile, să se mai repete. În
opinia mea ca fost ofiţer al armatei Române, după cât ne-a putut oferi istoria,
s-au făcut mai multe greşeli de către guvernul român al vremurilor acelea.
În primul rând, nerespectarea tratatului de
alianţă încheiat cu Austro-Ungaria la care a aderat şi Germania a
fost o gafă decizională a Consiliului de Coroană format din 18 români,
decizie pe care Carol I a respectat-o, dar cu care nu a fost de acord. El a
susţinut intrarea în război alături de Puterile Centrale şi respectarea
tratatului semnat în secret şi a cuvântului dat, ceea ce la români se
întâmplâ mai rar. Lucru pe care trebuie să ni-l asumăm dacă vrem să fim respectaţi.
Acestă analiză balcanoidă făcută pe genunchi de acest Consiliu de Coroană, a
aruncat România în pragul destrămării. După o neutralitate de doi ani,
hotăreşte în iulie 1916 intrarea ţării în război cu Puterile Centrale, fără o
analiză temeinică, cu o lipsă de intuiţie şi inspiraţie, la care s-a adăugat
lipsa ofiţerilor profesionişti şi o dotare proastă a armatei. În
numai trei luni România este înghesuită pe un teritoriu moldovenesc cu capitala
la Iaşi, cu sediile instituţiilor centrale inclusiv valorile monetare
şi aurul bancar mutate aici.
O a doua greşeală a guvernului român,
a
fost aprobarea, deciziei luate de Banca Natională Românească de a trimite la
adopost, în custodie tezaurul ce fusese trasferat de la Bucureşti la Iaşi,
tocmai în gura lupului, anume a ruşilor.
În condiţiile când toţi cunoşteau frământările ce aveau loc în acest imperiu
şubrezit, alegerea a fost o naivitate din partea guvernului, ca să nu
spun o prostie, fapt neînţeles de mulţi, mai ales la al doilea transport
efectuat în 27 iulie 1917 pentru care nu pot exista explicaţii logice. În
condiţiile când la Petersburg în februarie izbucneşte revoluţia rusă şi Ţarul
Nicolae al-II-lea abdică în favoarea fratelui mai mic Mihail, care şi acesta
refuză investitura, devine de neînţeles decizia luată. Era limpede, că locul ales iniţial
pentru depozitarea tezaurului, arde şi
ca urmare nu prezintă siguranţă. Totuşi într-un moment de înconştienţă
s-a încărcat 24 de vagoane dintre care 21 ale Casei de Valori şi 3 ale Băncii
Naţionale cu lingouri în aur şi monezi, care au fost trimise la Moscova.
O altă greşeală din punct de vedere
juridico-administrativă, constă în faptul că Reprezentanţii ministerului de
finanţe şi ai Băncii Naţionale, au fost de acord cu propunerea
solicitată de reprezentantul rus, de a se încheia un singur protocol de preluare,
numai cu Banca Naţională şi nu
cu fiecare bancă în parte, sau firmă privată, ori persoane private. Este un
lucru extrem de important pentru că puţini ştiu acest aspect, că Banca Naţională
Română a fost în totalitate o firmă privată, iar statul Român apare în protocol
ca un negociator garant.
Cea mai mare gafă a guvernul
României regale, care a făcut posibilă confiscarea aurului depus la ruşi, a fost
aprobarea
la 20 ian. 1918 a intervenţiei armate, care a început la 28 ian. în Republica
Democratică Moldovenească proclamată recent, pentru restabilirea
ordinii. Acest fapt a însemnat întrarea în război cu noul stat
sovietic şi încălcarea tratatului de pace. Acest demers anulează de fapt tot ce a însemnat
înţelegeri până atunci. Statul sovietic a şi dat o rezoluţie de confiscare a
bunurilor ţinute în custodie la Moscova,
fiind declarate intangibile pentru
oligarhia regală română şi că acestea se vor restitui poporului român. De
aici au urmat un şir de încălcări, a
unor înţelegeri şi acorduri, ce au avut drept consecinţă înstrăinarea codurilor
de la camerele securizate, de către diferiţi reprezentanţi ai
ambasadelor, Franţei, apoi a Danemarcei şi a Norvegiei care ne-au reprezentau interesele la Moscova. Le
consider gafe, pentru că altfel consecinţele ce rezultau în urma
încălcării unor tratate de pace trebuiau asumate de guvernul român, ceea ce nu
s-a întâmplat.
Toate aceste chestiuni nu au fost prezentate
undeva până acum. Ele au fost ocolite mai cu seamă de istorici, deşi
gafele sunt evidente. Ori noi putem învăţa din greşelile făcute de personajele care ne-au
condus, ori ne conduc vremelnic. Consecinţele acestor greşeli au fost
usturătoare pentru români.
Solicitarea făcută de Ceauşescu
lui Brejnev în 1965 a rămas fără răspuns pentru că aşa cum a şi argumentat
atunci Brejnev, că pentru a asigura securitatea acestor valori, tezaurul
a fost plimbat prin mai multe locaţii, în mai multe zone, în condiţii de
reştrişte şi nu mai estima să fi rămas ceva din aurul predat de români.
Iar la urma urmei, datoria României regale, problemă în discuţie de 50 ani, cu
statul sovietic, se ridica la trei sute de milioane de dolari, mult mai mult
decât valora aurului considerat a fi în mod greşit al statului Român, întrucât
din protocoale reiesea co este privat.Greşeală sugerată să se facă însuşi de reprezentantul
rus, ca protocolul să se încheie numai cu Banca Naţională Română, care repet,
din 1900 era complet cu capital privat. Tot aurul predat au fost bunuri private
chiar dacă aparţineau BNR şi nu ale statului Român. Conform protocolului semnat
inclusiv de reprezentantul Ministerului de Finanţe a făcut posibilă
sechestrarea aurului, în contul datoriilor de război ale României. De aceea a
fost imposibilă recuperarea valorilor pe cale civilă internaţională, întrucât
statul român afost implicat. Cred
că acesta a fost momentul, cănd subiectul tezaurului s-a inchis definitiv
pentru Rusia. Pentru noi poate rămâne un subiect de supărare, de
amărăciune, atunci când deschidem o pagină de istorie şi observăm că în multe
privinţe, eu simplu român, nu am fost reprezentat bine într-un moment sau altul
istoric, de un guvernant.
De aceea mă ridic şi spun
că evaporarea aurului din tezaur, s-a
datorat naivităţilor unor guvernanţi români.
Col.(r) Nour Constantin
Publicat pe 06 noiemb.2011 în Observator de Bacău, Ziarul Tricolorul şi
BistriţaNews
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu