Există în lume un val de reabilitare a unor personaje
istorice, care în conştiinţa unei bune părţi a populaţiei, aceştia sunt
eroi naţionali, deşi prin lege sunt declaraţi criminali de război, iar
faptele lor trebuiesc incriminate, ideologia şi însemnele interzise. Cu toate
acestea există suficiente manifestări de simpatie faţă de aceştia, care atrag
atenţia noilor generaţii în formare. În Europa numai imaginea lui Adolf Hitler
şi a lui Mikloş Horthy a produs tone de
materiale cu tentă vădit propagandistică. La noi fenomenul este la o scară mai
redusă vizavi de imaginea şi personalitatea lui Ion Antonescu, asupra căreia ar
trebui să ne oprim. Este necesar pentru că apar discuţii voalate purtate de
diferiţi vectori de opinie şi uneori
chiar formatori de opinii, care se exprimă în parabole vizavi de personalitatea lui Ion Antonescu.
Şi se întâmplă, mai mult din teama de a nu primi palme de la CNCD. Nu ştiu de
ce istoricii
noştri se mişcă cu timiditate şi nu aduc la lumină documentele de
arhivă care se găsesc în sertarele
noastre, dar şi prin sertarele cancelariilor Europene.
Imaginea lui Ion Antonescu trebuie
analizată din cel puţin două poziţii; În
primul rând, ca militar, unde nu-i putem reproşa nimic, dimpotrivă a avut o carieră
ireproşabilă. Şi în al doilea rând ca politician, domeniu în care a acţionat
catastrofal. Sunt încearcări de al scoate pe Antonescu în afara politicului, tocmai
pentru faptul că nu şi–a pus haina militară în cui, în momentul desemnării în
funcţia de Presedinte al Consiliului de
Ministri, de către Regele Carol II pentru formarea guvernului. Dar nu trebuie
să trecem cu vederea faptul, că şi-a dat-o jos în momentul decretării Statului
Legionar Român pe 14 feb. 40, îmbrăcând ţinuta legionară. După ce s-a folosit
de aceştia, pentru a veni la putere şi lichidarea lor, s-a înbrăcat din nou în
ţinuta militară. Trebuie să o recunoaştem chiar dacă nu convine unora, că nu
putea accede în acea functie, fără sprijinul legionarilor. Carol II
nu-l desemna dacă legionarii nu-l impunea, cunoscându-se şi relaţiile alterate
între cei doi.
Analizând cu atenţie personajul Antonescu,
trebuie să observăm setea de putere reieşită din măsurile sale luate cu rapiditate şi cu o
mare dorinţă de a deţine toate pârghiile, trecând uneori peste cadavre, iar
asta spune multe.
Iată câteva aspecte; Pe 14 sep. 1940 decretează statul legionar şi
pe 16 sep. 1940 se autopromovează la gradul de General de corp de armată. La 5
feb. 1941 după lichidarea rebeliunii legionare, la nici 5 luni de când fusesese
avansat, se autopromovează la gradul de General de armată, iar la 22 aug.
acelaşi an, la gradul de Mareşal. După acest moment toate discuţiile despre sine se purtau
numai la persona a-III-a.”Mareşalul a spus” , „Mareşalul a ordonat”. După realizarea visului,
a preluat toate prerogativele statului, lui Mihai lăsându-i doar pe cele de
reprezentare a Casei Regale. Toate acestea, ca şi încăpăţânarea de a continua
ofensiva pentru ocuparea Odesei, deşi a primit rapoarte că armata nu este în
deplinătatea forţelor sale de a continua lupta, lasă să se înţeleagă că îşi
pregătea un soclu pentru statutul de erou, cum de altfel s-a şi exprimat la
proces „Dacă aş fi fost invingător aş fi avut statui în fiecare oraş al
României”. Pentru această ambiţie personală, obiectivul fiind mai mult
de importanţă simbolică, Antonescu numai aici a sacrificat peste 120 de mii de
suflete de militari români, ceea ce însemna enorm în raport cu pierderile
germane. Şi în scrisoarea testament scrisă în camera de arest de la Palat şi
găsită apoi printre dărâmături, se
descrie pe sine( eu care am salvat) ca unic salvator de neam în două momente
istorice ale neamului. Această abordare ridică totuşi un semn de
întrebare, dacă nu au existat şi altfel de derapaje, altele decât cele de
preamărire?
Simpatia multora faţă de Antonescu, privită
şi analizată la modul general îşi trage sevă din tulpina patriotismului său, a
fermităţii măsurilor sale radicale. Şi
atunci, ca şi acum politicienii vorbesc mult şi nu fac nimic. Spre deosebire de
aceştia Antonescu a şi acţionat, nu s-a rezumat numai la vorbe. De aici şi
simpatia românului care a dorit să mai şi facă, nu numai să vorbească. Situaţia
de atunci a fost de aşa natură, încât pentru noi care trăim vremurile tehnologiei
cosmice astăzi, n-i se par de neimaginat crimele comise prin incendierea unor
barăci şi mitralierea a mii de copii, femei şi bărbaţi indiferent în ce naţie s-a născut. Înainte
de a fi ceea ce suntem fiecare, ideea că suntem oameni trebuie să primeze, iar ţelurile noastre să se încrucişeze.
Nu are nici o scuză Antonescu pentru
masacrul ordonat la Odesa prin ordinul
3161(3o2858) 23 oct. 41 ordin care trebuia distrus după luare la cunoştinţă şi
telegrama cifrată 563 pt. Gen Macici. Cel mai regretabil este faptul că ceea ce a
făcut, în numele şi pentru ori ce idealuri, la descalificat ca militar.
Răzbunarea împotriva copiilor, femeilor şi în general împotriva segmentului
civil, este străină militarului de carieră. Şi luptele de stradă unde
elementul civil este implicat, sunt duse de forţe speciale aparţinând de alte
structuri. De aceea am spus că păstrarea hainei militare de către Antonescu
după ce a intrat în politică, nu la onorat. Este de notorietate că populaţia
evreiască i-a ajutat pe sovietici şi le-a dat un sprijin consistent pentru
apărarea Odesei. Dar asta nu justifica declanşarea pogromurilor. Ca şi faptul
petrecut la retragerea trupelor române din Basarabia în 1940 cănd populaţia
civilă evreiască a rupt de pe umeri ofiţerilor români epoleţii. Fapte relatate
de ai mei părinţi locuitori pe atunci în Hânceşti-Basarabia, confirma şi
atitudinea armatei române la întoarcere, când aceiaşi evrei au fost scoşi din
case, duşi în fundul curţii, prin vii şi într-o horă de familie strânsă, au
fost împuşcaţi. Ai mei părinţi au văzut aceste grozăvii.
Sunt lucruri triste, dar ele trebuiesc spuse
aşa cum s-au petrecut. Nu înţeleg de ce se minte la noi prin omisiune pe
tema evreiască. A fost o problemă a Europei nu numai a noastră. Să ne
aducem aminte şi să ne întrebăm de ce au fost alungaţi evreii din Anglia în
secolul XIII? De ce Francezii i-au izgonit în secolulXIV? şi de ce Spaniolii
i-au dat afară în Anul 1492? Problema evreiască a existat în Europa şi s-a mutat
spre centrul ei acolo unde a avut loc exodul. Şi la noi începând cu secolul XIX
în Moldova, problema evreiască a provocat serioase valuri de discuţii,
comentări şi explicaţii atât din partea oamenilor politici, cât şi cei de
cultură în acea perioadă. Exodul puternic a populatiei evreieşti din Austria şi
Rusia aici în Moldova, unde climatul social fiind mai permisiv, a făcut
la un moment dat prin 1867 ca populaţia Iaşului care ajunsese la 80 de mii de
cetăţeni, 50 de mii să o reprezinte evreii. Kogălniceanu, Conta,
Alecsandri, Iorga, Eminescu au acuzat
minoritatea evreiască de ingerinţe în treburile interne ale statului românesc.
Este cunoscut faptul că evreii acaparase în această perioadă comerţul,
finanţele, industria, economia, presa. Alexandri spunea la un moment dat că aceştia
sunt cei mai exclusivişti dintre locuitorii pămăntului. Antisemitismul
semnalat în acest spaţiu geografic, a apărut ca un instinct de apărare împotriva
exclusivismului evreiesc. Fermitatea cu care cereau arderea
evangheliilor, acceptând păgânismul ca fiind mai puţin periculos decât
creştinismul, i-a pus pe gânduri pe creştini. Instinctul de apărare nu
s-a dezvoltat numai la noi. În Germania unde sentimentul de sufocare a devenit
de nesuportat în rândul populaţiei majoritare, a creat şi posibilitatea
propagării ideii purificării etnice,
care nu a ocolit nici România.
Este cunoscut faptul că Antonescu gândea
şi se exprima în termeni, ce îl plasa în rândul „personalităţilor negative”ca
şovin şi xenofob, precum şi foarte orgolios. Această caracterizare a
fost făcută într-un raport al gen. Francez Victor Petin, ce a determinat
respingerea propunerii de numire în functia de ataşat militar la Paris. Nimeni
nu i-a contestat priceperea dobândită în meseria armelor, mai ales pe câmpul de
luptă. Dar ca politician a dezamăgit. Ca om şi caracter, faptele sale
îl incriminează, după trădările, autoavansările şi gândurile sale de
preamărire. Ambiţia sa de a ajunge la putere, la cel mai înalt nivel,
s-a manifestat ascuns fără a se sprijini pe voturi, care să-l legitimeze. Venirea
lui la putere, a fost negociată cu Horia Sima în secret prin intermediul
avocatului său Mihai Antonescu. Horia Sima a avansat propunerea către Carol II prin Moruzov, de ai încredinţa
mandatul lui Antonescu să formeze guvernul, deşi nu l-a agreat, cunoscându-se
conflictul legat de Lupeasca, care îl izolase la Bistriţa. După desemnare, obligarea lui Corol II să abdice,
încălcându-şi înţelegerea făcută cu acesta de a crea un guvern de uniune
naţională, a fost primul gest care l-a dezonorat ca militar şi nu l-a onorat ca
politician. De altfel aceasta a fost înţelegerea cu legionarii, care
l-au acceptat în fruntea guvernului. Dacă cineva
se îndoieşte de faptul că Antonescu ar fi putut accede la putere fără
acordul lor, intră într-un labirint jurnalistic ieftin de propagandă pro.
Fenomenul Antonescu a avut loc într-un moment şi context, care nu i-a dat prea
mult timp şi loc de reflecţie. Pe de altă parte ,convingerile sale erau deja
conturate, cum de altfel se confesează într-o scrisoare unui apropiat precum că
„Nimeni
şi nimic nu mă va împiedica de a împlini opera de purificare” Tot ce s-a
spus la proces şi dintr-o parte şi din alta, ca şi după proces, nu face altceva
decât să îmbogăţească folclorul românesc.
Minciuna prin omisiune, nu are picioarele
mai scurte când vorbim despre problema evreiască şi fenomenul Antonescu.
Col.(r) Nour Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu