EXPERIMENTUL PAMELA. PARTICULA INTUNERICULUI,ANTILUMINA

  

    Un satelit se roteşte pe orbită în jurul Pământului la o altitudine situată între 350 şi 615  kilometri, având o înclinaţie de 70 de grade faţă de ecuatorul terestru. Satelitul a fost lansat de la baza rusească  Baikonur la 15 iunie 2006, se numește RESURS-DK1A şi participă la  experimentul   militar secret  Pamela, iniţiat de savanţi ruşi de la Institutul de Fizică Lebedev din Moscova şi din Sankt Petersburg, conduşi de profesorul Arkadi Galper. La diferite subniveluri ale experimentului colaborează astrofizicieni şi fizicieni  italieni,  germani, suedezi și americani. De fapt savanții americani au demarat și ei cercetările lor tot în acceași direcție la tevatronul din Texas.
Puţini ştiu  ce misiune are satelitul şi ce încearcă să descopere el. Experimentul este  strict supravegheat de militari.
În realitate militarii ruşi nu fac nimic altceva decât ce fac şi militarii americani. În ultimii 120 de ani nu a existat în lume nici o descoperire ştiinţifică importantă ale cărei rezultate să nu fi fost studiate de militari, încercându-se mai întâi întrebuinţarea ei în scop militar. Nici Experimentul Pamela nu va avea altă soartă.
Satelitul de care am amintit mai înainte se numeşte RESURS-DK1A. Principala lui sarcină este să studieze originea şi compoziţia întunericului astrofizic. Adică să descopere din ce este alcătuită noaptea cosmică.
Problema întunericului interstelar  nu este una nouă. Noi ne-am obișnuit să considerăm întunericul ca o absență a luminii. Totuși, nu este deloc așa. Încă din anul 1823 fizicianul german  Herman Olbers s-a întrebat de ce este cerul negru pe timp de noapte dacă numărul stelelor este infinit. În mod normal, dacă stelele sunt în număr infinit, atunci în univers nu ar trebui să fie întuneric şi doar o mare de lumină. Cu toate acestea, în spațiul cosmic este noapte și întuneric. Când ne uităm pe cer noaptea vedem beznă, deși ar trebui să vedem un ocean de stele. Acesta este celebrul Paradox al lui Olbers și nu a putut fi explicat niciodată la modul convingător.
Totuși, dacă stelele sunt infinite și în spațiul interstelar e noapte, înseamnă că razele stelelor nu ajung toate până la noi fiindcă se lovesc de ceva. Le oprește întunericul. Înseamnă că întunericul  este mai mult decât noapte: este…materie! Dar ce fel de materie? Și dacă întunericul pe care noi îl percepem este materie înseamnă că respirăm întuneric? Care sunt originea, compoziţia şi rolul întunericului în Univers? De unde vine întunericul cosmic?  Experimentul Pamela ca şi experimentul de la Geneva cu acceleratorul de particule grele LHC care a fost oprit recent urmăresc  să capete acest răspuns dorit de o anumită parte a lumii  ştiinţifice. PRIMELE REZULTATE
Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate prea mult. La aproximativ trei luni de la lansarea satelitului RESURS-DK1A, aparatele ştiinţifice instalate la bordul lui au înregistrat în vidul cosmic (unde materia vizibilă se află într-o densitate de un atom pe metrul pătrat) un exces de pozitroni de aproximativ un miliard pe metrul patrat.
Descoperirea a fost atât de neaşteptată şi de uluitoare încât a provocat o uriaşă tulburare în rândurile cercetătorilor.  Pozitronii sunt antiparticule ale  electronilor şi ei există numai rotindu-se în jurul nucleului unui atom. Pur şi simplu ei nu aveau ce căuta acolo, pentru că în locul acela trebuia să fie vid absolut. Şi în nici un caz nu puteau exista şi nu se puteau mişca liberi, pentru că asta contrazicea legile fizicii.  Dar pozitronii nu numai că erau acolo, dar “curgeau efectiv” din toate părţile şi scăldau satelitul şi aparatele într-un flux continuu asemeni apelor unui ocean nevăzut. De unde veneau? Încotro curgeau? Conform căror legi se mişcau?

ÎNTUNERICUL IZVORĂȘTE DIN STELE ȘI ESTE ANTILUMINĂ

 
Pozitronii alcătuiau o plasmă neagră, dar nu erau  plasmă. Erau componenți ai atomilor dar nu existau pe nicăieri atomi. Erau materie, dar supusă altor legi şi altor raţiuni fizice.
Pentru a ne face o idee mai clară asupra acestei supoziţii să comparăm, grosso modo,  atomul cu o portocală şi pozitronii cu seva portocalei. Satelitul RESURS-DK1A descoperise în spațiul cosmic un …ocean de sevă de portocale dar portocale nu existau nicăieri! RESURS-DK1A descoperise un ocean care nu era materie, dar care conţinea germenii materiei. Oamenii de știință şi-au dat seama că pentru prima oară în istorie, omul reuşise să surprindă  întunericul ca materie.  Experimentul Pamela reuşise pentru întâia oară în istoria ştiinţei să afle din ce era alcătuit întunericul astrofizic şi chiar să atingă  “izvoarele” acestuia.
Aşa se face că încă din februarie 2008 oamenii de ştiinţă cunoşteau deja faptul că  întunericul cosmic este alcătuit din pozitroni şi că pozitronii iau naştere din amestecuri supersimetrice de bosoni, particule higgs şi fotoni care se ciocnesc între ei cu viteze mari în apropierea stelelor neutronice sau a quasarilor. În mod paradoxal, întunericul izvorăşte din stele,  şi este alcătuit pe aceleaşi principii cu lumina, doar că este antilumină. Lumina este alcătuită din fotoni (care nu au masă, dar sunt materie dotată cu energie) în timp ce întunericul este alcătuit din pozitroni negativi care nici ei nu au masă, dar sunt şi ei tot materie care posedă energie. Întunericul este antilumină. O supersimetrie perfectă care te face să te gândeşti că universul a fost construit, într-adevăr, de o inteligenţă cosmică şi care este prezentă peste tot, indiferent că ea se numeşte sau nu Dumnezeu.

UNIVERSUL ESTE UN ORGANISM VIU, LUMINA ȘI ÎNTUNERICUL SUNT HORMONII LUI
La începutul verii 2008 savanţii care lucrează în Experimentul Pamela au transmis comunităţii ştiinţifice o parte din rezultatele cercetărilor, dar în ciuda aparenţei de transparenţă datele oferite de ei au fost puţine şi nu conţineau amănuntele dorite de publicul ştiinţific.
Savantul rus  Igor Ivanov, specialist în energie fizică şi colegii lui evită încă să se pronunţe în legătură cu  existenţa particulei întunericului, dar nici nu neagă existenţa acestei particule.  El spune doar că lumea întunericului există,  că oamenii trăiesc fără să ştie într-un univers de întuneric, alcătuit din molecule de întuneric, alcătuite din atomi de întuneric.
Într-o zi urmaşii noştri vor putea descifra legile acestei materii  care nu există de la sine (preformată) ci este continuu fabricată aşa cum un organism viu îşi fabrică hormonii. Universul se comportă ca un organism viu, iar lumina și întunericul sunt hormonii lui.
În galaxia noastră întunericul izvorăşte din mai multe locuri, unul dintre acestea fiind constelaţia Centaurului unde stelele neutronice şi quasarii emit gigantice jeturi  de pozitroni, leptoni şi hadroni, rezultaţi din ciocnirea nucleelor atomice din interiorul stelelor.

EXPERIMENTUL GROAZEI: SAVANȚII AMERICANI AU REUȘIT SĂ FABRICE ÎNTUNERIC
Acţiunea savanţilor ruşi a fost  “preluată din mers” de către savanţii americani în  acceleratoarele de particule grele de la Geneva şi din Texas (acceleratorul american Tevatron, al doilea ca mărime după cel din Geneva.) Americanii au constatat şi ei că întunericul este alcătuit din particule asemănătoare atomilor dar care nu sunt atomi.
Imitând reacţiile din stelele neutronice în acceleratorul Tevatron din Texas, unde au ciocnit între ele la viteze luminice nuclee atomice, savanţii americani au obţinut, se pare, ceea ce au descoperit savanţii ruşii în spaţiul cosmic, în cadrul Experimentul Pamela: particule pozitronice necunoscute ale unei materii necunoscute care părea antimaterie, dar nu era şi care a început să se sedimenteze asemeni unui întuneric din ce în ce mai dens. A căpătat pentru câteva secunde consistență, asemenea unei gelatine negre, dispărând în cele din urmă. Oamenii de ştiinţă au   recunoscut ei înşişi că nu puteau da explicaţii acestui fenomen şi că se atinseseră deja “ultimele graniţe ale ştiinţei fizicii” dincolo de care exista o lume subatomică nu doar necunoscută pentru ei ci şi care îi înfricoşa. Experimentul pe care îl făcuseră îi înspăimântase deja. Numai gândul că puteau scăpa experimentul de sub control și că lumea se putea umple de întuneric îi îngrozea. Ei au declarat, ca şi ruşii, că ajunseseră la  marginile unei lumi   care avea alte legi, alcătuiri  şi ierarhii care nu corepundeau în nici un fel ştiinţei  cunoscute de ei.

UNIVERSUL ȘI DUMNEZEU

O primă concluzie, absolut derutantă, ar fi aceea că Universul funcţionează asemeni unui organism viu având funcţii “biologice”  care nu se compară cu nimic din biologia terestră. Este el oare şi raţional? Este cumva Divinitatea? Oare acesta să fie  Dumnezeu?

Prof. drd. Eugen ZORILEANU