Fiecare om
al planetei are o patrie, are un neam pe care îl respectă mai mult,sau mai
puţin. Respectând tradiţiile neamului meu, obiceiurile , împlinirile, istoria
lui, mă respect pe mine. Participând la întruniri, adunări manifestaţii de rememorare
a unor evenimente din istoria neamului, îmi respect înaintaşii şi eroii neamului. Nu înseamnă că
sunt naţionalist şi nici nu cred că e ceva rău să trăieşti cu acest sentiment. Particip
cu plăcere la mai toate manifestările care-mi răscoleşte sentimentul naţional,
pentru că-mi măngâie sufletul. Respect întotdeauna faptele de
sacrificiu ale înaintaşilor mei, pentru înfăptuirea unor idealuri la care românii au visat şi de care realizări,
astăzi mă bucur. Însă fac întotdeauna şi
o analiză pentru a despărţi apele, acolo unde evenimentele istorice au fost
păguboase, ca urmare a factorului decizional. Se face mai puţin vorbire în
materialele istorice, despre măsurile luate cu efect catastrofal de către
factorii politici ai vremurilor ce au apus. Unele au avut efectul cataclismelor pentru naţia română şi nici până
în zilele noastre nu s-au identificat vinovaţii. Lăsând la latitudinea
fiecăruia să aprecieze care au fost dezastrele puse în seama fiecăruia, mi se pare o nedeterminare istorică ce zace în
grădina istoricilor. A nu prezenta adevărul, numai de teama de a nu ne supune
criticilor ce pot veni de la cârcotaşi, ori de la cei de rea credinţă, aduce un
deserviciu istoriei neamului. Asupra unor momente istorice se păstrează o
tăcere surdo-mută, peste care din când în când se mai aruncă câte o
explicaţie voalată sau un reproş conducătorilor vremurilor şi m-aş referi aici
la primul război mondial. Ba mai mult asupra cataclismului care a însemnat pentru noi, primul război mondial, se încearcă să se arunce
haina sacrificiului suprem, acea cămaşa a morţii, numindu-l Războiul de
reîntregire a neamului. De aceea am spus mai sus că apele trebuiesc separate, cunoscându-se
faptul că unirea Transilvaniei cu Regatul, a fost rezultatul actului de voinţă
populară, şi demersurilor diplomatice şi nu un
rezultatul al efectului prafului de puşcă.
România la acea dată nu
putea participa în acest război, nici de-o parte nici de cealalta, din
două motive; În primul rând din cauza intereselor puse în joc de către cei doi
licurici, imperiul rus şi cel austriac, între care noi ne poziţionam geografic.
În al doilea rând, din cauza gradului scăzut de dotare cu armament, pregătire
şi instruire, echipare şi aprovizionare a armatei, care la acea oră era la
pământ. Ofiţerii profesionişti cu studii superioare în afară, îi puteai număra
pe degetele de la câteva mâini, iar militarii voluntari erau în opinci.
La toate acestea s-a adăugat lipsa unei concepţii clare de luptă, din partea
liderilor militari. N-am spus-o eu, ci oameni pe care nu putem să nu-i luăm în
seamă, profesionişti, istorici, printre care se numără şi John Keegan, ori
generalul Espasito, care explica printre altele, că “românii nu şi-au masat nicăieri
forţele pentru concentrarea puterii de luptă”. Iar istoricul britanic
John Keegan menţiona, că intrarea României în război mai ales după ce
armata rusă dădea semne de bolşevizare, a însemnat o mare prostie, pentru
că se întrevedea încolţirea ei din ambele flancuri. Tocmai de aceea este nexplicabil
deciziile luate de guvernanţii de la acea dată, de a arunca ţara în luptă în faţa
unei armate de zece ori mai dotată şi pregătită. Şi insist pe acest aspect
pentru că rezultatul a fost catastrofal. Românii au fost carne de tun în acest
război si cifrele vorbesc de la sine. În urma luptelor purtate România a
înregistrat pierderi de 400 000 mii de răniţi, morţi şi dispăruţi, faţă de 60
000 mii câţi au înregistrat la un loc germanii, austriecii, bulgarii şi
otomanii. Aceste cifre vorbesc singure, aruncând întreaga vină în curtea conducătorilor
acelor vremuri. Statutul de neutralitate aşa cum a fost adoptat la începutul
războiului, se impunea
însuşi de situaţia geopolitică şi capacitatea ei de a participa într-un
asemenea teatru de operaţiuni militare. Aşa cum am arătat în
materialele anterioare, România nici nu a dispus de un aparat diplomatic
puternic care să-i furnizeze analize pertinente şi nu a avut un loby puternic
la marile cancelarii europene. Istoricul militar John Keegan arată în lucrarea
sa „World War I”, că marile puteri ale Antantei se înţelesese în secret,
ca după terminarea campaniei, să nu satisfacă pretenţiile de expansiune ale
României.
Acolo
unde unirea s-a înfăptuit fără voinţă populară şi înţelegeri diplomatice, sudura
a fost slabă şi s-a rupt. Exemplele în istorie sunt grăitoare, iar
pentru noi unirea cu Basarabia pe 28 martie 1918 trebuie să recunoaştem că nu a fost pregătită în deajuns.
Ba mai mult, a precedat unei greşeli a politicienilor de atunci, când în 20
ian.1918 au decis intrarea cu armata
peste Prut cu sarcina de a restabili ordinea. Chiar dacă Sfatul Ţării s-a
pronunţat pentru unire, nicăieri în lume nu e luat în seamă un
asemenea vot, când tu România ai trupele acolo, chiar cu intenţia de a
asigura ordinea.
Mulţi consideră că în 1991 cănd URSS şi-a
lăsat sateliţi liberi, era un moment prielnic de alipire a
Basarabiei la Romania. O gândire superficială, aşa cum a fost şi cea
din 1918, când valul i-a luat pe politicieni, iar consecinţele au fost acelea
pe care le-am suportat. Şi politica, ca şi celelalte domenii de activitate, au
înregistrat progrese majore. Astăzi graniţele se desfac, zidurile se
demolează, iar sârma ghimpată aruncată, numai prin consens, negociere,
referendumuri, dar fără praguri.
Col.(r) Nour Constantin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu